Am găsit în aceste zile un text care circula cu mare repeziciune pe vremea comunismului între studenţii catolici de la Iaşi. E un solilocviu despre iubirea arzătoare a unui suflet. Citindu-l, se vede că se inspiră din iubirea de mire pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de poporul său. Din mână în mână, textul a ajuns şi la mine, dar l-am copiat după o foaie scrisă la mână şi nu m-aş mira să aflu că s-au strecurat mici variaţii faţă de original. Cum la vremea respectivă “misticismul” era duşmanul poporului, autorul nu s-a semnat iar textul circula anonim. E foarte probabil să fi fost scris de un seminarist de pe Copou, dar dacă cineva îmi comunică autorul, îi sunt recunoscător. Ocazia acestei însemnări? Vă veţi da seama la urmă.
Partener
N-am întâlnit-o niciodată înainte,
deşi ne-am născut în acelaşi an, în aceeaşi lună, în aceeaşi zi.
Am crescut împreună, sub acelaşi cer, pe acelaşi pământ.
Ne-a încălzit acelaşi soare şi ne-a udat aceeaşi ploaie.
Cât am fost copii, eram liberi unul faţă de altul.
Mă jucam cu ea cum voiam.
Chiar dacă o loveam, nu se supăra.
Dar niciodată n-a fost prea veselă.
Seara îi spuneam “Noapte bună!”. Niciodată nu mi-a răspuns.
Am crescut amândoi mari şi viaţa ne tot despărţea.
Era înaltă ca şi mine.
De râs, râdea foarte rar, doar uneori, discret.
Ne întâlneam tot mai rar,
în faţa ei mă înclinam uşor,
uneori îmi luam basca de pe cap.
Ne vedeam des la biserică.
La şcoală nu venea deloc.
M-am apropiat de ea discret.
Era ceva în ea care mă atrăgea.
Eu n-am ştiut să-i rezist.
În spatele aspectului ei trist,
bănuiam ceva extraordinar.
Ce să spun? M-a sedus, m-a învins!
Am încercat să ne împrietenim,
dar n-am ştiut să-i spun pe nume.
N-am mai strâns-o la piept,
n-am mai sărutat-o ca altădată.
Şi nici de mână nu o ţineam.
Am început să mergem amândoi,
bătând cărările vieţii noastre.
Din când în când ne mai opream,
ne priveam în ochi,
ne contemplam unul pe altul
şi apoi porneam din nou la drum.
Mă bucuram nespus că nu-s în lume singur.
Niciodată nu i-am spus că o iubesc, că vreau să fiu cu ea.
Eu cred că mi-ar fi spus că mă iubeşte şi mă vrea,
dar nu i-a fost dat atunci să spună tot ce ar fi vrut.
Nu ştiu ce iubeam la ea: frumoasă – nu, deşteaptă – nu…
Văzând-o, ceilalţi o jicneau, mai mult, o înjurau,
iar eu, cât de nebun eram, îi închinam tot ce aveam.
Aşa ne-a fost destinul,
să n-avem linişte în noi
decât trăind doar amândoi.
Ne-am prezentat: Eu, Adrian. Şi ea… stai, cum o chema?
N-are nume, am să-i spun “Necunoscuta”.
Hei, stai să vezi de-acuma trai!
N-am avut nici luna de miere,
n-aveam nici pat, nici masă.
Trăiam modest, din datorii.
Ne mai certam, eu mai ţipam,
dar ea n-a scos nici un cuvânt.
E prea umilă, cum s-o cert? Nu prea o meritam.
Să ne despărţim? Nici vorbă, mai bine mor.
Eu i-am greşit atât de mult…
Uneori, pentru a ne împăca, cădeam şi în genunchi.
Iar ea, cu drag, mă mângâia şi mă ierta.
Ea n-a greşit niciodată.
Ea nu va cădea niciodată în genunchi.
Nu-şi va pleca fruntea niciodată, nimănui.
Eu cred în ea cu jurământ.
Nu va trebui iertată de nimeni.
Dar ea, pe mulţi îi va ierta, o ştiu…
Acum, permiteţi-mi să mă retrag.
Mă aşteaptă ea, şi e târziu.
Ne vom vedea şi-mbrăţişa,
o voi lua şi săruta.
Am dreptul, căci e-a mea!
“Ea” este…
este… crucea,
da, e CRUCEA MEA!
Am noutăţi!
Dixerunt